Cum moare o parte din noi. Eventual neglijabila

In clasa a 8a majoritatea parintilor habar n-au ce e bine sa faca si-si trimit urmasii la profiluri care n-au absolut nicio legatura cu vocatia lor. De aia vedem la sfarsitul liceului absolventi de "intensiv info" care n-au nici cea mai vaga idee cum se face un algoritm cu o structura repetitiva oarecare. Exempli gratia.

Am fost intr-o clasa "pitoreasca si pestrita", am trait cu sentimentul ca n-avem nimic in comun si ca ne suportam din complezenta. Fata "default" de la noi era limitata, "balcâză si lălâie", iar baietii cenusii, adapostind o paloare spirituala suficient de pronuntata ca sa le umbreasca amprentele pozitive pe care le-ar fi lasat in rest. Am fost stersi de tot, nu cred sa fi vazand vreodata o clasa care sa iasa mai putin in evidenta. Ati vazut si voi in liceu, se practica etichetarile, sunt clase de chiulangii, de curve, de manelari. A noastra era clasa de nimeni. "Zeci de nimeni". Ok, sunt rau.

Mie mi-a placut sa fiu amic cu toata lumea, in general sunt prietenos ca un delfin. Da' cu unii stiti si voi, nu se poate. Consider ca atasamentul fata de colegi il realizezi cand te intalnesti cu ei pe strada dupa terminarea liceului. Regasirea catora dintre ei e un prilej de bucurie? Sunt oameni pe care nu i-ai vazut de un car de timp carora nu le zici decat un "Salut". Cateodata suntem generosi, schimbam doar un "ce mai faci" in timp ce trecem unul pe langa altul si nu oferim nici macar o strangere de mana. Sau putem sa stam 2 ore la o bere, sa mai bantuim alte 2 prin oras, indiferent de programul nostru prestabilit.

Imi vin in minte 5 oameni cu care am fost coleg 4 ani de zile si n-am de la ei nici un numar de telefon, nici un id, ne-am sters reciproc din baza de date. Acum sunt la facultate, a inceput de 2 luni. Cineva imi spunea ca aici nu-ti faci prieteni, o sa fii la modul "salut-salut" cu o gramada de oameni. In 2 luni am luat 3 id-uri de la noii mei colegi. Mi-am format o groaza de antipatii, sunt oameni care deja nu ma suporta. Nu vreau sa fiu radical, nu vreau sa fiu exclusivist, important e ca majoritatea oamenilor din anturajul meu gandesc ca mine. Colegii mei sunt topiti si n-au nicio treaba cu viata. Calculatoare engleza, in caz ca va intrebati.

Ma gandesc inevitabil la intalnirile de ţx10 ani care vor avea loc. Pe asta cum il cheama, care e numele lui de familie? Astia chiar au fost colegi cu noi? Ce sa vorbesti dupa 20 de ani cand tu n-ai ce discuta in momentul in care se presupune ca trebuie sa imparti aceleasi preocupari? o sa stam la o masa aia care vorbeam si inainte, care mai mult ca sigur tinem in continuare legatura, si o sa-i vorbim probabil ceilalti, la fel cum si "ailalti" or sa ne discute pe noi.

Progresul e dat intotdeauna de colaborare, dar viata se incapataneaza sa ne contrazica. Racile sunt inevitabile. De la invidia fata de unul care ia note mai mari ca tine(asta daca esti topit), la aversiunea fata de o persoana care nu manifesta o pasiune pentru aceeasi echipa de fotbal. Abia astept sa ne vad discutand: "asta il mai stii ce terminat era? uite ce nevasta buna are!" sau "fraieru' asta e sclav la o firma din Bucuresti, munceste 14 ore pe zi, da' castiga de 2 ori mai mult ca noi, tot un topit a ramas".

Ieri noapte am visat 2 colegi. Unul e la aceeasi facultate cu mine, am respectat intotdeauna sufletul lui curat, iar celalalt e probabil cel mai echilibrat om pe care l-am cunoscut, apreciez mult taria lui si capacitatea de a se opune viciilor. Au fost colegi de banca in liceu. Asta m-a facut sa imi fie dor de o gramada de oameni de care destinul m-a separat. M-a facut sa-mi pun si o groaza de intrebari legate de viitor, pornind de la niste fundamente empiric demonstrate.

Cand am terminat ciclul gimnazial mi-am propus sa fiu prieten cu toti. Mi-a reusit, n-am purtat pica nimanui dupa clasa a8a, am ramas prieten si tin legatura cu majoritatea. Cand am intrat in liceu mi s-a parut ok colectivul, timpul ne-a demonstrat altceva, dar cu vreo 40-50% din ei tot mi-ar face mare placere sa beau in gat daca m-as intalni cu ei. Acum la facultate ma simt atasat doar de vreo 7-8. A-mi pune probleme in legatura cu ceea ce va fi mai departe e inevitabil. Voi fi salariat, va trebui sa petrec 8 ore pe zi cu oameni dintre care mai de care mai ciudati. Nu e valabil numai pentru mine, pe masura ce trec anii suntem din ce in ce mai diferiti. Si nu ma refer la "ciudat" in sensul peiorativ, nu sunt cel mai pretentios nenorocit, pur si simplu asta-i realitatea.

Sa stai 4 ani alaturi de cineva timp de 6 ore pe zi? si asta cand unii nu petrec atat timp nici macar cu parintii... si totusi sa nu schimbi mai mult de un banal salut. Pariez ca nu e doar cazul meu si ca tu, cand citesti, iti regasesti aici o parte din viata. Scuzele mea sunt diagnosticele unui psiholog si psihiatru: temperament coleric si personalitate histrionica. A celorlalti care e? ma gandesc ca nu toti au probleme.