Eu si sportul

Cateodata copilul de 3 ani din mine isi face din plin simtita prezenta. De fapt marele meu regret e ca nu am practicat niciun sport in mod organizat.
Un an am jucat tenis, aici e chestia si de echipament+ore multe de antrenament, era prea scump si m-am lasat.
Am fost o zi la judo. Vroiam sa invat sa ma bat. Sa bat. In prima ora m-a pus sa dat 50 de ture de mersul piticului, nu mai stiu cate zeci de genuflexiuni s.a.m.d. L-am intrebat sfios la sfarsit cand ma invata sa dau cu pumnu. Antrenorul mi-a subliniat rolul conditiei fizice, proiectand momentul mult-visat abia in viitorul foarte indepartat. A 2a zi n-am mai venit.
Am fost o zi la tenis de masa. O ora i-a fost de ajuns antrenorului sa isi dea seama ca sunt antitalent. Mi-a cerut numarul de telefon si mi-a zis ca ma suna el peste o luna, ca sala intra in reparatii. Aveam 12 ani, dar mi-am dat seama inainte sa parasesc sala ca acel telefon nu va veni niciodata. Tin minte si acum ca am parasit incaperea cu capul sus. Aveam satisfactia omului superior din punct de vedere moral si spiritual. La usa erau ce putin 5 caini vagabonzi care la intrare ma latrasera de ma cacasem pe mine de frica. Cand am iesit, eram alt om. Ei latrau parca mai tare, insa nu am intors capul nici macar o data. In acea zi a inceput maturizarea mea. Oscilam intre a plange de suparare si a-i trage un pumn in fata. Insa eram o catastrofa numai din cauza mea. Experienta aceea m-a schimbat mult. Ce parere puteam sa am despre un om care nu e in stare sa-i zica adevarul unui copil de 12 ani?
O saptamana am incercat sa cred ca ma va suna. A trecut vara si n-a sunat. Mai bine poate. Cine e bun la un sport e bun la toate, probabil as fi esuat. Am castigat insa o batalie mica impotriva vietii. Pana atunci avusesem incredere neconditionata in oameni, fusesem mai introvertit si mai bleg.
Pentru ca aceasta poveste sa fie una deosebita, ar fi trebuit sa se incheie in felul urmator: "acel baiat n-a putut accepta umilinta, s-a antrenat singur si acum este un mare campion". Stiu ca nu v-am expus ceva nemaipomenit. Insa momentul este decisiv in formarea mea.
Cum este si altul petrecut cu vreun an in urma acestuia. Am vrut sa merg la fotbal. Nu pentru a deveni vedeta, ci pentru a slabi. Eram foarte gras. De exemplu, in clasa 3a aveam 40 de kile. Antrenorul m-a pus intr-o echipa de loseri, pe un teren unde mi-am dat seama ca se antrenau rezervele. Am incercat sa fac meciul vietii mele, insa nu mi-a iesit absolut nimic. M-a chemat la el si m-a intrebat daca pot sa dau cu mingea peste gardul din fata. Nici asta n-am reusit, iar el mi-a spus pe un ton parintesc ca fotbalul nu are nevoie de mine. Ca pot fi mai util societatii daca ma tin de invatatura ca lumea. Noaptea aia am plans pana in zori si am umplut de mucozitati 5 batiste.
Articolul asta avea cu totul alt scop. Insa m-am luat cu scrisul si a iesit cu totul altceva.
Vroiam sa zic ca sunt dependent de sport. Si ma manifest infantil in ciuda varstei. Mi-am luat o minge adidas in miniatura din Munchen cu intentia de a jongla prin camera cand ma plictisesc. Intr-o zi, cand ma prosteam cu ea prin mijlocul camerei, mi-am dat seama ca as putea considera o portiune a patului drept poarta. Am prins un voleu sanatos si am nimerit in plin un tablou protejat de un geam. Geamul ala a inteles importanta artei si a aparat integritatea picturii cu pretul integritatii sale. A capatat o minunata crapatura pe mijloc.
Acum o ora gandii caloriferul ca o tusa. Minge de rugby aveam, eu eram pe hol la vreo 7m de el. Din pacate n-am reusit sa ii imit pe Johnny "The Golden Boy" Wilkinson, Felipe Contemponi sau Iulian Dumitras. Am nimerit o frumusete de abajur care a facut o frumusete de poc! noroc ca am avut unul de rezerva la indemana si ca ala s-a spart in bucati mari.
Sfarsit brusc, imi vine sa ma cac. Oricum mi-as fi pierdut ideile dupaia...