Un fel de despartire...

Nu-mi place cand au dreptate oameni pe care ii consider inferiori din punctul de vedere al potentialului intelectual. E o chestie de orgoliu, nu neaparat de aroganta.
Am avut in generala o profesoara de romana de care face baza toata clasa. Era un misto dela, in genul 'yo momma jokes'. Femeia stia meserie foarte bine, era un pedagog desavarsit, da' o cam dadea uneori cu bata in balta.
Tanti asta a zis 2 lucruri pe care nu o sa le uit cat o sa traiesc. Am auzit-o vorbind cu mama la telefon inainte de capacitate. I-a zis ca nu ma vede luand mai mult de ţ la capacitate la romana, ba mai mult, e sigura ca nu pot sa iau mai mult de atat. Cand am vazut ca atat am luat, mi-a venit sa o bag in pizda ma-sii.
Am fost o clasa de colerici, nu prea eram uniti. Asta ne reprosau toti profii. Ma rog, am avut si multi dobitoci in clasa, dar ma gandesc ca asa e peste tot.
Ieri vorbeam cu Calin pe messenger. Mi-a adus aminte de ce ne zicea profa asta. Ca nu o sa ni se mai intersecteze drumurile in viata, ca e bine macar acum sa fim uniti. Noi eram prea dobitoci probabil, ne vedeam impreuna si peste ani. Calin mi-a adus aminte ca de unele relatii din fosta clasa prafu' s-a ales. Ok, mai sunt si imbecili, pe langa care treci si nu iti raspund la salut, dar astia probabil ca nu merita nici amintiti. Au fost persoane cu o calitate incontestabila a caracterului cu care relatiile s-au racit.
Chestia e ca asa se cam intampla peste tot. Comunismul ne facea la fel pe toti, ne influenta destinele artificial, astfel incat ele sa convearga catre aceeasi pata neagra. Ne unea prin depersonalizare.