duminică, mai 27, 2007

In asteptarea doamnei cu coasa

Dumnezeu nu e intotdeauna cel mai drept.
Bunica mea are o sora cu 15 ani mai mare ca dansa. Deci 96 de ani.
Femeia asta a stat cu mine in copilarie mai mult decat parintii mei. Tin minte ca eram in clasa 8a si o vizitam cel putin saptamanal si de fiecare data imi dadea cel putin 300 de mii. Nu a avut copii, sotul i-a murit si astfel batranetea i-a fost solitara. Pe mine si pe tatal meu ne-a iubit foarte mult.
Acum vreo 3 ani au inceput sa nu o mai ajute picioarele. Deoarece nu avea cine sa o ajute, parintii mei fiind ocupati cu serviciu, bunica mea fiind de asemenea bolnava, am dus-o la un camin de batrani, unde in trecut tatal meu fusese contabil.
A dus o viata cumpatata, iar absenta exceselor i-a prelungit-o semnificativ. Meseria dumneaei a fost de profesoara de istorie. Memoria i-a ramas impresionanta si dupa 90 de ani. Stia pe de rost volume intregi de Eminescu si toate detaliile vietii lui Napoleon.
La camin a simtit deplin lipsa casei dumneai. E altceva sa stai intre necunoscuti si sa iti vezi mai rar familia. Insa a ramas la fel de lucida, tinand minte la fel de multe poezii de la Eminescu:D
Acum cateva luni insa am avut un soc. Eu nu o vizitez saptamanal, pentru ca e departe, nu am timp si mi-e greu sa petrec o ora intr-un loc ce debordeaza de suferinta. Cand am intrat in camera dumneai, a inceput sa planga. Avea impresia ca ma pierdusem in munti. Era clar ca incepuse sa o ia razna. Insa de atunci lucrurile au mers in nota obisnuita.
Ieri tata a fost ocupat si mi-a zis sa o vizitez eu. I-am cumparat banane, napolitane, lamai etc... Am intrat la ea si am vazut-o lungita in pat. Nu m-a recunoscut. Ceea ce e de cacat:|
I-am spus ca sunt Cosmin, i-am explicat cum sa ma ia... a venit si o infirmiera si a incercat sa ii aduca aminte, in final, dupa cateva minute cred ca si-a amintit ceva. Nu a vrut sa manance si cat am stat eu acolo a urlat de durere. Nu se mai daduse jos din pat de zile intregi.
M-am simtit neputincios si mic. Imi venea sa plang... e clar ca i se apropie sfarsitul. Problema e ca femeia asta n-a facut rau la nimeni in 96 de ani. A fost un exemplu pt elevi, a fost laudata si de Nicolae Iorga in tinerete. De ce Dumnezeu nu le ofera moartea celor care si-o doresc si poate ca o merita? E evident ca moartea ar veni ca o izbavire, un capat al chinului ce iti macina si partea sanatoasa a psihicului care a mai ramas. Dar Cel de Sus intarzie acest moment si prelungeste viata cu surghiun. Cum o fi sa stai suferind printre straini, departe de familie, trecandu-ti prin cap o gramada de amintiri? Amintiri care te fac sa-ti pui intrebari retorice: unde ai gresit, de ce Dumnezeu te-a uitat?
De ce toate hahalerele, toti oamenii de nimic duc vieti cat se poate de ok, iar caracterele se chinuie sau mor uitate de ceilalti?

2 comentarii:

adriana spunea...

Sa nu astepti vreun fel de "corectitudine" in aparitia "doamnei cu coasa". De cele mai multe ori merge acolo unde nu e nevoie de ea si nu unde oamenii si-o doresc. Cu 7 ani in urma a murit strabunica mea. Eu nu mi-o amintesc decat spunand ca vrea sa moara mai repede si sa scape de viata pe care o duce. Nu am inteles la vremea respectiva, dar acum mi-am dat seama ca ea practic era o sluga in casa bunicilor mei. In special nora dumneaei(bunica mea) o jignea si o certa in toate felurile posibile. M-a uimit faptul ca a ramas o persoana credincioasa pana si-a dat sufletul. Daca nu era considerat pacat sinucisul eu cred ca s-ar fi omorat singura. :|
Vreau sa iti mai spun ca uneori mor oameni foarte tineri, sanatosi si cu multe planuri de viitor si nu oameni batrani si chinuiti de boli si de timp.

DONE8989 spunea...

Strabunica mea ("femeie de la tara") a muncit toata viata pentru copiii ei, pentru nepoti si stranepoti. Mama mea ii ducea dulciuri, iar ea le pastra pentru noi. A fost operata de cancer la colon (cred - in orice caz putea muri pe masa de operatie). Apoi chiar asa slabita cum era avea grija in continuare de fiul ei care e infim (nu poate merge) si cu care a dormit din totdeauna in acelas pat. Peste un timp a inceput sa nu mai poata merge foarte bine. Ea cadea, bunica mea o ridica atunci cand o vedea. Si-a spart capul de cateva ori. Nu vroia deloc sa cedeze si umbla prin curtea de la tara si incerca sa se faca folositoare. A inceput sa nu mai judece bine si sa stea la pat. Bunica mea si mama mea cand se ducea pe acolo ii puneau scutece si o spalau. Nu prea ne mai recunostea si povestea lucruri ciudate, care uneori erau amuzante. Am observat ca i se apropia sfarsitul. Ea nu vroia insa sa moara. Intr-o zi bunicii mei s-au dus la ea si si-au cerut iertare pentru tot ce i-au gresit si i-au promis ca o sa aiba grija de fiul ei (fratele bunici mele). Peste cateva ore a murit. Toti cei care o cunosteau i-au adus numai cuvinte de lauda si mama mea se gandeste la ea ca la o sfanta. Cel care a suferit insa cel mai mult a fost Nae, fiul ei, deoarece era singura cu care el putea vorbi. Asta s-a intamplat acum 3 ani jumatate.